Un simplu gând care m-a făcut să-mi definesc sentimentele fie ele de orice natură și să mi le aștern în suflet iar mai apoi aici. Gândul la tine , mamă. Sunt multe lucruri pe care ți le-aș spune și la fel sunt și altele despre care care nu ți-aș deschide niciodată portița cunoașterii spre ele. De ce? Poate pentru că timpul e mult prea zgârcit în oferirea cunoașterii sufletelor noastre acum, când suntem aici sau poate pentru că eu , acum, adult fiind nu-mi găsesc în tine un camarad de drum. Unul alături de care să-mi pot ispăși sentințele vieții și bucuriile , știind că nimic nu va fi de neînțeles din partea ta.
Dar , cu toate astea , ești mama. Ești ființa pentru care , poate cândva am însemnat speranță. Știi, mă refer la speranța aia pe care orice femeie și-o dorește într-un moment al vieții ei. Speranța că sufletul pe care a ales să îl cunoască cu propriul ei suflet, îi va aduce pacea iubirii negăsite și neîmplinite de către nimeni niciodată. Știu sigur că , indiferent cât de mult ți-ai dorit să-mi fii , nu a fost să fie. M-am gândit de multe ori la lucrul ăsta și poate că nu aș fi ajuns să îl concretizez , dacă nici eu la rândul meu, nu aș fi fost lipsa din sufletul cuiva. E greu și poate că nu poți înțelege ce spun eu aici, dar tu deși prezentă fizic în viața mea , de fapt nu ai fost nicicând lângă mine. Nu te-am simțit niciodată ca o altă latură a sufletului meu, ca pe o prelungire a propriei mele ființe , sau ca pe mănușă a propriei mele conștiințe, știind că dacă greșesc ceva în viață ancora ta va fi acolo. Mă va proteja de acele decizii proaste ținându-mă mereu atentă la fiecare pas al cunoașterii. Mi-ai fost prezentă mereu în lipsa aproprierii noastre și datorită acestui fapt , astăzi sunt un adult pe care de cele mai multe ori tu îl privești ca pe un străin. Un străin pe care nu-l cunoști. Poate sunt , dar sunt așa tocmai că aceea cunoaștere ne-a lipsit , mult , însă cu toate astea eu sunt aici. Mereu am fost și mereu voi fi prezentă lângă tine , chiar și așa, în lipsa noastră .
Sunt momente pe care mi le amintesc și mă gândesc cu nostalgie , dacă eu , copilă fiind chiar am avut parte de atenția ta. O atenție care nu era niciodată prea plină astfel încât să te simt, dar nici prea puțină ca să nu te uit. Momente vagi ale copilăriei , de care nu sunt pe deplin conștientă că-mi aparțin , sau sunt doar închipuiri ale unui suflet de copil dornic de atenția și iubirea mamei. Dar cu toate astea ele sunt. Și-mi plac , mult. Atât de mult încât am ales să le car după mine zi de zi, sperând că atunci când nu voi mai știi, cumva îmi voi aminti de ele. Momente banale precum un pieptănat de păr dimineața mult prea devreme , o rochie mult prea colorată pentru anotimpul sufletului meu, un zâmbet, un genunchi oblojit după o ceartă că am fost neatentă , o îmbrățișare , un dor. Un dor de simplitatea unor momente trecute pe care acum peste ani , nu le mai am.
Suntem diferite atât de mult încât niciodată nu am avut un consens al nostru. Indiferent de situație ai rămas la fel. Uneori mă gândesc ce dureri porți în suflet de ai ajuns un om rece , dur și de multe ori cu tendințe de nepăsare , chiar și când lumea ta se prăbușea. O lume pe care ar fi trebuit să o întregești frumos, să o colorezi cu iubire și grijă, astfel încât peste ani să știi că locul tău va fi acolo. Dar , cu toate astea poate că în spatele diferenței pe care o arăți se ascunde o simplitate de o bunătate caldă. Poate că în spatele măștii purtată ani după ani, noi două , suntem la fel. Poate avem vise comune , poate speranțe , poate dureri sau poate chiar pe noi. Poate că așa ai ales să-mi fii, știind că eu va trebui să învăț să fiu singură astfel încât prezența cuiva în viața mea să nu fie o necesitate primordială și să sufăr din asta. Poate sunt multe motive, motive despre care , nici acum , după ani eu nu le cunosc. Nu-mi dai voie , nu mă ții aproape , astfel încât să văd. Dar așa ești tu, mama pe care o știu și nu prea.
Am crescut cu o parte lipsă . Partea ta. Partea mamei care ar fi trebuit să-mi fie . Să-mi fie lecția despre viață în sine , să mă facă să știu că nimic nu mă poate răni pentru că eu îți aparțin , tu ești mama . Să mă faci să ajung să cunosc adevărul atât de bine, astfel încât niciodată să nu trădez în necunoștință de cauză. Să-mi spui că fiecare greșeală de-a mea e umană , normală , că fiecare greșim , important e ce învățăm din asta. Să mă faci să fiu întodeauna încrezătoare că sunt perfectă așa cum sunt și că cei ce aleg să mă iubească mă vor aprecia indiferent de orice. Să accept că nu pot fi suficientă pentru sufletul cuiva , dar e normal, pot să-mi fiu mie suficientă . Că a nu fi alegerea prioritară a cuiva nu mă face cu nimic mai diferită, când eu am ales să cred că pot, deși conștientizam că greșeam. Să îmi insufli iubire astfel încât viața mea să fie o pace blândă . Să pot iubi fără teamă sau să cred neîncetat în cei din jur.
Sunt atâția ani ce au trecut peste noi două , ani despre care nu aș putea spune prea multe. Nu avem prea multe amintiri care să-mi rămână alinare pentru mai departe , când va trebui să le adun pentru sufletul meu. Am încercat și știu că mereu o voi face , chiar dacă sunt stângace și cu prea puțină răbdare , să pot să te înțeleg. Să pot construi un drum al nostru deși știu că nu va fi. Acum când mă gândesc , viața nu a fost prea blândă nici cu tine și poate de aici îmi trag energia pentru mai departe. Știu o parte a tinereții tale grele , care a urmat după o copilărie la fel de grea. Dar cu toate astea ai mers înainte. Și ăsta este unul din motivele pentru care mai cred în tine, pentru că nu ai renunțat. Deși rece și de cele mai multe ori nepăsătoare știu sigur că ai în suflet o altă latură ce poate ai uitat să o arăți. Poate că și tu, la fel ca și mine, ai fost rănită mult prea devreme astfel încât ai învățat că uneori bunătatea e o slăbiciune și așa ai ajuns cea de acum. Dar eu cred , pentru că știu că va veni un timp unde ne vom reîntâlni și ne vom fi pace una alteia. Cred că drumul nostru acum este așa , pentru ca atunci să ne fie bine. Și până atunci mamă , eu voi fi aici.
Eu sunt bine mamă. Dacă uneori te întrebi cum sunt , cum am crescut să știi că sunt bine. Am trecut prin viață neștiutoare în unele cazuri dar am învățat. Am învățat că atât timp cât îmi păstrez sufletul curat pot merge mereu înainte. Am învățat să iert și mai ales să uit . Să nu mă opresc singură pentru că nimeni nu mă va susține cu adevărat așa cum m-aș susține eu. Am învățat că oamenii pleacă când alții ar da orice să poată sta, că durerile se vindecă chiar dacă unele răni rămân în timp, că prietenii îmi pot deveni familie, că pot fi diferită chiar dacă nu mă integrez și mai ales am învățat că nu toate mamele iubesc sau sunt îngeri precum ar trebui , dar pot fi prezente măcar puțin. Că unele familii pot fi toxice , că rănesc prin nepăsare și neglijență , că niciodată nimic nu poate fi așa cum ne-am dori dar putem face să ne fie bine . Eu sunt bine mamă, chiar dacă nu par , sunt. Sunt bine și deși îți sunt străină , îți voi rămâne așa cum ne-am fost mereu, aproape însă necunoscute una alteia.
Voi fi aici , așa stângace și voi învăța mereu să te cunosc. Zi de zi va veni o altă poveste. O poveste pe care o vom scrie împreună așa diferite cum suntem și ne vom rămâne chiar dacă suntem departe de cele pe care odată amândouă le-am uitat. E ca și cum tu mamă, ai uitat să-mi fii mamă , iar eu copil am uitat copilul în vremea de mult apusă a viselor . Dar sper și știu că vom fi fericite și împăcate cândva. Pentru că tu ești mama, iar eu, copilul tău.
Să nu uităm să fim iubire mereu! 💛
