Se spune adesea că atunci când simțim că ne fuge pământul de sub picioare , e și momentul în care realizăm că am mai vrea puțin timp. Timp pentru a ne organiza emoțiile , timp pentru planuri sau timp pentru cei ce contează. Timpul care este mereu la dispoziția noastră, dar si cel pe care niciodată nu știm să-l prețuim suficient.
Uneori din cauza tuturor emoțiilor ce ne construiesc caracterul, ajungem să ne controlăm fiecare alegere , tocmai pentru ca emoțiile să nu ajungă să ne conducă fiecare decizie . Și asta pentru că , a fi condus de ele ar însemna o slăbiciune. Un gram de slăbiciune pe care dacă am privi-o deschiși , am putea să învățăm că umanitatea transmisă la gram de emoții , e cel mai normal sau firesc lucru. În timp ne dorim ca acele emoții să fie estompate și să ajungem unde vrem , însă nu conduși de ele. Și așa în fuga asta continuă în care uităm că datorită emoțiilor suntem suflete , pierdem esența timpului. O pierdem în inconștiența noastră ca mai apoi să ajungem să ne dorim să mai avem timp puțin.
Mai stai puțin Suflete , acolo unde cândva timpul alături de bunici era rai. Adună-ți amintiri frumoase , bune și calde cu ei, pentru ca raiul tău să dureze când vremea lui va trece.
Mai stai puțin Suflete, acolo unde mama ta îți oblojește genunchii mici , răniți după o joacă lungă și nesfârșită, a copilului din tine, deoarece știi că oricâte răni ai strânge, mama va fi acolo.
Mai stai puțin Suflete, acolo unde timpul visurilor tale e nesfârșit. Alege să rămână așa și să crezi în ele neîncetat. Niciodată nu se știe cât de sus poți zbura până nu încerci.
Mai stai puțin Suflete, acolo la masa prieteniei. Acolo unde mesele fie ele cele mai pline sau nu, emoția , calmul și iubirea împărțite , îți valorifică calitățile prieteniei și fac din tine un exemplu bun de urmat. Până la urmă prietenii sunt singura familie pe care singuri o alegem.
Mai stai puțin Suflete, în brațele celui ce îți aduce pacea interioară atunci când totul în jur e un neliniște. Uneori momentele de calm împărțite te pot face invincibil .
Mai stai puțin Suflete, lângă cel ce ți-a greșit. Câteodată , văzută mai bine , greșeala e de fapt un semn de iubire sau apreciere, transmisă greșit din neștiința modului de a o face , sau pur și simplu dintr-o mică stângăcie.
Mai stai puțin Suflete, lângă dorul de tine , cel ce iubea neîncetat și credea . Indiferent câte răni ai strâns în timp, niciodată să nu-ți uiți puterile datorită cărora ești astăzi aici.
Mai stai puțin Suflete, lângă neputințele ce îți țin aripile în loc. Învață să le asculți ca nu cumva neputințele să ajungă răni ale voinței.
Mai stai puțin Suflete , acolo lângă inima ta. Ascult-o, accept-o, iubește-o și învață să te bizui pe ea neîncetat. În fond ea este singura care te-a înțeles când nici tu nu o făceai.
Mai stai puțin Suflete, acolo unde tu ești propriul rai, unde tu poți face orice și mai ales unde tu poți crede că nimic nu e atât de grav sau rău încât să nu poată fi reparat. Adună-ți puterile, iubirea pentru oameni , plăcerea de frumos și aripile de zbor și visează în continuare. Niciodată să nu cazi fără să te ridici , sau niciodată să nu uiți , că întodeauna mai poți sta puțin. Pentru că de acolo îți vei descoperi puterile și noile căi de urmat atunci când simți că numai știi încotro trebuie să mergi.
Să nu uităm să fim iubire mereu!💛
