O poveste parcă dintr-o altă lume. Din alte timpuri. Așa îmi amintesc momentele petrecute în copilăria mea alături de ei. Povestea din care am învățat că iubirea poate dura o veșnicie, că fiind mai dur nu înseamnă că nu ești blând în suflet , sau că răbdarea se află de cele mai multe ori ascunsă în lecții pe care le oferim cu multă grijă și iubire , chiar dacă e nevoie de un pic de duritate pusă acolo unde sufletul are nevoie , pentru a învăța că viața poate fi și așa uneori.
Buneii mei! Așa le spuneam bunicilor. Bunicii din partea mamei , au fost singuri bunici pe care i-am cunoscut. Doi oameni frumoși la chip și minunați la suflet. Doi oameni foarte diferiți însă împreună formau un întreg magic, un întreg de care eu copilă fiind eram fascinată. Mi se păreau cei mai diferiți și mai speciali oameni, poate pentru că așa și erau. Lele sau bunica, modul în care bunelul o alinta, era o femeie minionă, șatenă cu cei mai calzi ochi din lume. Era o femeie dură la prima impresie. Nu o puteai impresiona ușor și nu se lăsa convinsă de nimic atâta timp cât ea avea o părere deja formată. Cuvântul ei era același indiferent de timp sau greutăți. Muncea mult având grijă de toate aspectele vieții ei și tot timpul avea grijă de sufletul ei atunci când era obosită, rugându-se și crezând în Dumnezeu neîncetat. Duminicile sau sărbătorile calendaristice , erau zilele în care se mai potolea din fuga constantă și se odihnea croșetând. Atât de simplă și atât de frumoasă.
Bunelul era omul blând la port și suflet. Calm , răbdător și mereu cu o glumiță pregătită la nevoie. Era în ochii bunicii , eroul ei. De multe ori spunea asta atunci când vorbea despre el , având multă mândrețe în glas cu o tonalitate aparte. Târziu am înțeles că pentru ea , bunelul nu era eroul ei doar pentru că fusese veteran de război, ci pentru toată grija , iubirea și răbdarea cu care a ales să-și trăiască viața împreună cu ea. Doi oameni frumoși și diferiți. Doi oameni ce au crezut în valorile familiei în timpurile grele și au luptat pentru ea.
Verile copilăriei mele mi le petreceam la ei. La țară în Moldova. Mama mă ducea la începutul vacanței și mă mai lua la sfârșitul ei , aproape cu o săptămână de începerea școlii. Mult timp când mă gândesc acum, dar oarecum insuficient pus în balanță cu faptul că niciodată nu e timp destul pentru a fi cu cineva iubit. Vacanțele au început să apară cam pe la vârsta de 7 ani și au continuat până ce mama a hotărât că se va întoarce acolo în satul ei, sau cum spune ea adesea, acasă. Copil fiind faptul că îmi petreceam vara la bunici departe de tot ce îmi era mie cunoscut , orașul meu , prietenii mei, frații mei mai mari , era o tristețe. Îmi începeam vacanța plângând și neînțelegând de ce mama mă lăsa acolo atâta timp. Târziu am aflat că de fapt buneii erau cei ce îi spuneau mamei să mă lase acolo verile. Poate pentru că știau ce greutăți mă vor aștepta în viață și oarecum voiau să-mi ofere o liniște cât mai lungă atât cât se va putea. Sau poate pentru că , cunoșteau viața grea a mamei , ea crescând singură 5 copii , după ce tata a plecat dintre noi.
Îmi amintesc o discuție avută cu bunelul, o discuție pe care nu am vrut să o port. Era într-o duminică după ce venisem de la biserică și eu eram tristă pentru că făcusem cred , pentru prima oară diferența dintre mine și alți copii. Copii care veneau la biserică cu ambii părinți, iar eu doar cu bunei. O diferență dureroasă , deoarece chiar dacă mama ar fii fost acolo, tata nu era. Tatăl meu plecase undeva de unde nu avea să se mai întoarcă niciodată. Plecase mult prea devreme pentru ca eu să îl cunosc și mult prea târziu pentru a putea să-l uit. Nu l-am avut dar nici nu l-am pierdut. Am rămas cu un gol în suflet și adesea cu o privire pierdută atunci când mă gândesc la el. Așa m-a găsit bunelul atunci. Ascunsă în odaie, ghemuită , plângând. Îmi amintesc vorbele lui în care îmi spunea că nu trebuie să fiu supărată deoarece Doamne Doamne are grijă de fiecare și știe ce și cât putem duce ca și oameni. Că oamenii pleacă cu treabă la Doamne Doamne , pentru că El are nevoie de ajutor acolo sus. Că oamenii buni sunt cei ce pleacă primii deoarece e mai multă nevoie de ei acolo decât aici. Nu l-am înțeles pe deplin , și știu că am ales să plâng. Mult. Îmi amintesc că m-a luat în brațe și m-a legănat până am adormit. Am adormit liniștită în brațele lui , știind că indiferent de ce dureri voi avea , mereu vor fi două brațe care să mă ocrotească.
Îmi amintesc mereu casa aceea bătrână făcută din lut. Simplă cu două camere și un hol mic. Dar cu toate astea era mereu îngrijită , curată și mereu mirosea a flori. De orice fel și asta pentru că Lele adora florile. Avea o curte mică în față și una mare în spate. Cea mare în care bunei aveau păpușoi cultivați și o mulțime de pomi fructiferi iar pe marginea ei , via. Adesea mă duceam să mă joc prin spatele curții deoarece îmi plăcea să mă cațăr în copaci și mai mereu veneam julită și murdară , suficient cât Lele să mă certe că nu mă comport deloc ca o fată și că ar trebui să fiu mai ascultătoare. Ceartă pe care o primeam cu mustrări de conștiință , dar care dispăreau atunci când bunelul îmi ținea partea. Îmi amintesc și acum vorba lui :,, Lasă Lele fata , că doar nu o sta toată viața prin copaci!” . Toată viața nu, dar uneori îmi e dor de cățăratul prin ei.
Casa era fix lângă șosea , având în stânga școala și în dreapta ca și vecini o familie formată din patru copii. Copii care erau mereu desculți , dar fericiți și mai mereu murdari deoarece se jucau oriunde și orice. Copii cu care Lele nu prea mă lăsa să mă joc deoarece spunea că sunt prea răutăcioși și neascultători, dar oarecum mereu ajungeam să alerg pe ulițe cu ei , datorită bunătății bunelului. O casă în care am zâmbit , am plâns, am visat și mai ales o casă în care am fost iubită. O casă simplă dar plină de însemnătate pentru mine.
Îmi amintesc serile când veneam de la munca câmpului toți trei , după o zi aridă în care ei munceau neîncetat, singura pauză fiind cea de masă și făceam baie la copăița din tablă cu apă încălzită peste zi la căldura soarelui. Îmi amintesc poveștile lui Lele despre viața ei, zâmbetul bunelului când făceam câte o trăznaie și știa că Lele mă așteaptă cu o ceartă pregătită, turtele copate pe plită cu magiun de dimineață, mămăliga caldă pe care o pregătea bunelul și cum mereu o tăia cu ață , laptele proaspăt muls, îmbrățișările lor când mă puneau seara în pat , duminicile în care mă îmbrăcam frumos pentru biserică, pisoiul cu care dormeam , îmi amintesc tot. Îmi amintesc și îmi e dor . Îmi e dor de ei. Îmi amintesc ochii bunelului atunci când zâmbea , și știam ce iubire frumoasă purta în suflet. Îmi amintesc grija lui Lele atunci când bunelul se văita de picioare, iar ea îl oblojea. Îmi amintesc cum îi făcea ceaiul de mentă în fiecare dimineață , deoarece era preferatul lui sau cum făcea în fiecare duminică câte o învârtită cu mult zahăr deoarce era preferata bunelului. Îmi amintesc grija lor, a unuia pentru altul și grija lor pentru mine.
Acum peste ani când îmi amintesc , realizez că deși i-am avut puțin timp alături de mine, m-au învățat lucruri pe care acum le port în sufletul meu , valori și mai ales iubirea. Că ea poate dura pentru todeauna și că indiferent de greutăți poți trece peste tot. Îmi amintesc și acum acea vreme când s-a întâmplat și câtă durere am strâns în suflet atunci când bunelul a plecat. El a plecat primul , într-o iarnă grea de sărbători între Crăciun și revelion , iar la un an distanță în aceeași perioadă Lele. Împreună cum îmi place mie să cred. Aici și acolo , mereu.
Buneii mei, îmi este tare dor de voi. Am momente când vă simt lipsa , ca acum. Dar mă consolează gândul că sunteți împreună acolo. Gândul că indiferent de timp, datorită vouă încă pot avea un suflet de copil. Gândul că mi-ați fost mamă și tată iubindu-mă necondiționat. Cât despre mine , eu sunt bine , am crescut , am învățat să iubesc , să iert, să fiu puternică când trebuie , să zâmbesc cu sufletul , să vorbesc cu Doamne Doamne mereu , să fac trăznăi și mai ales nu am uitat de cățăratul în copaci. Eu sunt bine, chiar dacă îmi e dor de voi, îmi e dor puțin , puțin, cât să mai rămân pe aici și să văd cum e cu viața asta , puțin , pentru că știu că atunci când voi veni cu treburi la Doamne Doamne ,voi o să fiți acolo. Vă iubesc și știu că mereu mi-ați fost călăuză de acolo de sus , indiferent de pașii pe care am ales să-i urmez în viață.
Să nu uităm să fim iubire mereu! 💛
